luni, 22 august 2011

La origini...



De neam…, pe linie maternă mă trag dintr-o localitate de-i zice Ciolpani din al ţării judeţ Ilfov. Localitatea este amplasată în imediata apropiere a capitalei, fapt care a făcut ca în cea mai mare majoritate  a vacanţelor şcolare eu să fiu acolo. Aşa am putut să „descopăr” frumuseţile acestei zone, precum şi cele câteva obiective turistice din acest areal. 

Mic copil fiind, am fost tentat de Pădurea Scroviştea, loc ce odinioară a fost Domeniu Regal, pentru ca mai apoi să „aparţină” familiei Ceauşescu, iară după Revoluţie... lui Iliescu. Multe veri mi-am mai petrecut hălăduind prin această pădure rămasă „virgină” până-n vremurile de astăzi, şi asta doar pentru că Pădurea Scroviştea-i împrejmuită cu garduri şi are posturi de santinele militare la intrările din şosea. Pentru un draq de copil cum eram eu..., toate aceste piedici nu erau tocmai in categoria „inconveniente”. Astfel că... mai găseam câte-o „portiţă”, mai câte-o „gaură” în gard făcută de braconierii locali, mai „mituiam” soldaţii cu câte un pachet de Carpaţi ori „MaraKent”, numai să-mi ating scopul! De ce să nu văd eu nişte mufloni sau fazani în arealul lor sălbatic? Unde mai pui că unii copaci erau „dotaţi” cu liane, iar influenţa dată de vizionarea filmului „Tarzan” îşi spunea cuvântul. Uite-aşa hălăduiam toată ziua prin pădure, fără frica de a mă întâlni cu altcineva în afara sălbăticiunilor, mâncând doar poame din categoria merelor sau a perelor pădureţe.
Foarte aproape de intrarea-n Mânăstirea Ţigăneşti, era pe vremuri un alt loc foarte tentant pentru un copil ca mine: Olăria! Am făcut ce am făcut... şi am reuşit să mă aciuiesc pe lăngă lucrătorii d-acolo, unde... am învăţat câte ceva din tainele olăritului. Aşezat la masa olarului, am învăţat atunci „pe viu” cum se face o strachină sau o oală, cu „mânuţele-astea două” mi-am făurit singurel o puşculiţă.
Despre Mânăstirea Ţigăneşti... ce să mai vorbesc! Dat fiind că a mea familie avea relaţii foarte strânse cu comunitatea de măicuţe ce populează acest acoperământ monahal, găseam întotdeauna o uşă deschisă la Maica Epistimia... sau la Maica Colivăreasă..., locuri pe unde mai eram îmbiat cu câte-o bomboană ori o gogoaşă. Liniştea din Mânăstire, pacea interioară, frumuseţea caselor proaspăt văruite, verandele lor pline de flori, stejarul secular ce ne era loc de întâlnire, ceairul unde ne strângeam la joacă toţi copii...
Vară fiind..., mai trebuia să mă şi răcoresc! Iar în apropiere, aveam la alegere să merg pe malul râului Ialomiţa... sau pe lacul Snagov - la Pacea, 87 sau Snagov Parc.


Dar..., mai presus de toate acestea, spre sfârşitul verii era un eveniment ce-mi plăcea foarte mult! În fiece an, în perioada sărbătorii de Sfânta Maria, în centrul satului se organiza un bâlci! Ce-mi plăcea... şi-mi place în aceeaşi măsură şi acum, este modul în care o aşa sărbătoare reuşeşte să adune laolaltă toţi fii satului. Este singura perioadă din an, când în fiece gospodărie se strânge tot neamul... „cu căţel şi purcel”! 

Ce poate fi mai frumos decât să ieşi seara-n bâlci, să te dai în celebrele „lanţuri”, să mănânci un mic după care să-ţi stingi setea cu o bere, să te-ntâlneşti cu unul şi cu celălalt, să-ţi vezi neamurile, să tragi un „bilet de papagal”...
O lume pestriţă se adună-n fiece an în centrul satului începând cu întâi ale lunii august, pentru ca ei să părăsească comunitatea la circa o săptămână după Sfânta Maria. De eşti orăşean şi-ţi place tot ceea ce-nseamnă arta populară, în bâlci poţi găsi oale şi ulcele făurite de olarii Piscaşi, alături de ei vei găsi întotdeauna ălbii, copăi, linguroaie şi alte obiecte din lemn făurite de meşterii rudari, iar dacă ai nevoie de tigăi, ceaune de diferite dimensiuni sau cazane de ţuică..., toate acestea le vei putea cumpăra de la ţiganii căldărari prezenţi şi ei. Dar aici..., nu vei găsi doar cultură populară! 

 

Printre ei, odată cu trecerea timpului, au apărut şi micii comercianţi, oameni ce te îmbie să cumperi marfa etalată pe tarabe, de la ciorapi si lenjerie intimă, până la jucării şi vată de zahăr. Tot aici... este locul de unde-ţi poţi achiziţiona cuşme de astrahan, pălării sau alte căciuli, usturoi la funie, arpagic, lumânări şi candele, ori mai ştiu eu ce-ţi poate trece prin cap.

 

O lume pestriţă ce-ncearcă să te facă să te opreşti în dreptul produselor expuse spre vânzare, o adunătură de comercianţi ce te îmbie cu marfa existentă prin „Dragoane”, alături de meşteri populari ce-şi etalează marfa pe tarabe... ori direct pe pământ. Dar... toate acestea bine aşezonate alături de furnicarul de cunoscuţi, rude şi venetici, fac din această sărbătoare o încântare. 

 

Ce poate fi mai plăcut... decât să-ţi vezi întreaga familie aşezată la masă, mai ales în aceste perioade în care „timpul” a devenit un bun de foarte mare preţ? Ce poate fi mai liniştitor decât să te reculegi măcar preţ de câteva clipe la căpătâiul înaintaşilor tăi trecuţi în nefiinţă? Sau poate... bucuria de pe chipul copiilor atunci când se dau în „lanţuri”, „scrâncioabe” şi alte „bărci”? Aaaaaa... şi ar mai fi ceva! Neînchipuita satisfacţie de a da banii... pe tot soiul de prostii de care nu ai nevoie!

C-aşa-i în bâlci!

miercuri, 27 iulie 2011

Fost-am lele ce am fost...

 

Incursiune prin "Cutia cu amintiri"... 

De mic copil..., mi-a plăcut „să mă produc” pe scenă. Prin „bunăvoinţa ursitoarelor” mele, am fost un copil cu „voce”. La şcoală fiind, am activat în corul şcolii, sau câteodată la câte-o serbare de sfârşit de an. Mai apoi, odată cu intrarea la liceu, am activat pentru o scurtă perioadă în „trupa” liceului, o trupă ce ataca ritmuri rock, o trupă cu care am cântat la „Balul bobocilor”. După schimbarea liceului, mi-am schimbat „gaşca”. Am pătruns într-o gaşcă în care 3 dintre cei ce aveau să-mi devină buni-prieteni cântau la chitară. Uşor..., uşor..., am ajuns să ne vedem în fiece seară, să cântăm melodii din repertoriul acelor vremuri, ba... „la capătul blocului” (locul nostru de adunare din fiece seară), ba... pe dealul din parcul IOR, sau vara pe malul lacului Cernica.


 Mai târziu, după ce perioada liceană „a apus”, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să studiez „canto-muzică uşoară” în cadrul Şcolii Populare de Artă la clasa doamnei profesor Mirela Vlad şi a profesorului corepetitor Viorel Gavrilă, iar mai apoi a lui Marin Stângă. Am pătruns astfel într-o nouă etapă a vieţii mele artistice, am trecut într-o perioadă de „profesionalizare” a calităţilor mele artistice. Săptămână de săptămână, vreme de 3 ani buni, am urmat cursurile de canto. Aşa am putut să realizez faptul că între modul meu „nativ” de interpretare şi modul în care trebuia abordată o piesă era diferenţă mare. Acolo am putut descifra tainele unei partituri, acolo a fost locul unde am descoperit „Istoria muzicii clasice”, acolo a fost „prima scenă” pe care „m-am produs” în calitate de „artist liber-profesionist – în devenire”.


De prin anul 2 de studii, am început să particip şi la Concursurile inter-judeţene de interpretare, fără a câştiga însă decât... experienţă! Dat fiind că în acea perioadă „concuram” şi pentru intreprindere (unde lucram) la „Cântarea României”, beneficiam de „scoatere din producţie” şi zile libere atunci când plecam la festivaluri, mai ales că de obicei trebuia să fii în oraşul de participare de marţea, iar premierea şi revenirea în capitală se făcea tocmai... duminica. Aşa am ajuns să „bifez” pentru 3 ani la rând festivalul „Stelele Cetăţii” de la Deva, aşa am ajuns să cunosc zona Sf. Gheorghe (Covasna)  - loc unde se desfăşura festivalul „Nufărul de la Reci”, aşa cum am ajuns să interpretez pe scena din Rosiorii de Vede.


 Tot prin anul 2 de studiu, aveam să-l cunosc pe cel ce a fost Gil Dobrică. Îmi plăceau câteva melodii din repertoriul domniei sale, l-am „abordat” la barul unde cânta în acea perioadă, iar domnia sa m-a îndrumat să iau legătura cu Freddy Negrescu, inginerul de sunet al celor de la Electrecord. Acest moment a culminat cu intrarea mea în studioul de înregistrări de la Electrecord pentru suprapunerea vocii mele pe câteva piese (renumitele pozitive pe care unii fac play-back). Deja trecusem de la scena Şcolii Populare, la scena Cadei de cultură a Ministerului de Interne, sau a Casei de cultură a sectorului 4 (actual Clubul Nicolae Bălcescu), locuri unde ne ţineam spectacolele în acei ani.

 Prin anul 3 de studiu l-am cunoscut pe regretatul Ioan Luchian Mihalea sau Oanţă, aşa cum îi spuneau cunoscuţii. Am petrecut o perioadă extraordinară alături de el, am învăţat ce-nseamnă muzica corală, am învăţat ce greu este să cânţi într-un grup vocal, unde trebuie să-ţi faci „partitura” fără a fi influenţat în vreun fel de vocea de lângă tine, perioadă despre care am scris şi într-un post anterior. Alături de Ioan Luchian Mihalea am cântat pe scena Teatrului C. Tănase (sala Victoria) şi la Sala Radio imediat după revoluţie, într-un spectacol transmis în direct la TVR.
Terminarea Şcolii Populare de Artă a însemnat şi susţinerea examenului şi luarea „Atestatului de Artist Liber-Profesionist”, cu alte cuvinte... am devenit un „cântăreţ cu patalama”, diplomă în baza căreia „puteam fi plătit la adevărata mea valoare”.
 În acea perioadă am început să cânt muzică grecească alături de cea ce-mi fusese profesoară de canto în cadrul şcolii. A însemnat o nouă perioadă artistică, o perioadă în care am avut o repriză de cântat într-un spectacol pe scena Sălii Polivalente în faţa a peste 3.000 persoane, am ajuns să cânt în faţa Excelenţei Sale Ambasadorul Greciei la Bucureşti  (la Ambasada Greciei, cu ocazia Zilei Naţionale), am fost într-un turneu de „şuşanele” în localităţi apropiate Bucureştiului, alături de Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Nae Lăzărescu şi Cristina Stamate.        
Am preferat să stau cât mai deoparte de tot ceea ce însemna fenomenul NBC (nunţi-botezuri-cumetrii), considerând că-n acel caz nu aş face altceva decât „prostituţie muzicală”...

...

În loc de încheiere:
Toate-au fost bune şi frumoase până-ntr-un anumit „punct”! Exact cum spune vorba aia... bătrânească: „Ce frumoasă-i viaţa de artist..., Noaptea vesel..., Ziua... Trist!”, la fel şi-n cazul meu. A fost o „perioadă” „agitată” din viaţa mea, o perioadă artistică condimentată cu multe nopţi pierdute, o perioadă de „petreceri” alături de alţi „colegi de suferinţă într-ale cântării... şi alte balerine” de după cântări.
Numai că... într-un final a ajuns să-mi repugne toată acestă viaţă agitată. Dacă spectatorii-mi dădeau „beţia scenei”, culisele îmi ofereau faţa nevăzută a acestui fenomen. Puse-balanţă, pe-un taler am pus „părţile frumoase”, iar pe celălalt le-am aşezat „pe cele mai puţin frumoase”. 
 Am lăsat „balanţa” liberă, am făcut o analiză, mi-am „revăzut” activitatea, şi am încercat să „văd” mai departe în timp. Deoarece ceea ce am „văzut” acolo... am spus:

GATA!
...şi am dispărut, fără a mai privi înapoi!

PS – Ne spunea odată Ioan Luchian Mihalea...:
       -      Scrie presa de bine de voi? Este perfect!
-          Scrie de rău? Tot este bine! Înseamnă că vă bagă în seamă, deci sunteţi în prim-plan.
-          Tot ceea ce vreau să vă spun eu... Ştiu că vă place să decupaţi articolele din presă une sunteţi   menţionaţi, ştiu că fiecare dintre voi are acasă câte o cutie în care păstrează fotografii din activitatea scenică.
-          Sfatul meu este „să aruncaţi” această cutie în spatele şifonierului, astfel încât să nu puteţi ajunge la ea. Şi... să nu o mai scoateţi de-acolo decât pentru a o arăta copiilor sau nepoţilor! Pentru că... tot privind la fotografii şi recitind la ceea ce au scris în presă despre voi, nu faceţi altceva decât „să vă faceţi rău singuri”! Viaţa merge înainte!
 


În ciclul “Trăirile lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:
   





Oanţă


(Accesând numele ce sunt bolduite, veţi fi direcţionaţi către melodii ale respectivilor. Audiţie plăcută!)

“Fragil, romantic, patetic şi iconoclast, era şi un artist în adevăratul sens al cuvântului – marturiseşte Ioana Bogdan. Nu suporta nedreptatea, inegalitatea şanselor de afirmare. Se străduia să dăruiasca celor din jurul lui cât mai multe bucurii artistice. Multe din nemulţumirile lui erau reale, fiind greu de potolit! Vocifera dur în faţa mediocrităţii tâmpe şi în faţa imposturii, indiferent de unde veneau ele.”

...Septembrie ’89. Eram în anul 3 la Şcoala Populară de Artă secţia-canto muzică uşoară. Deja aveam ceva participări la diverse festivaluri de muzica uşoara din ţară. Cântasem pe câteva din scenele ţării. Se putea spune că experienţa mea de artist începuse să prindă roade. Ca orice persoană care are de-a face cu fenomenul muzical, şi eu aveam “idoli”, aveam anumiţi cântăreţi care-mi plăceau. Repertoriul lor, să nu-nţelegeţi (D-ne feri... apără şi păzeşte!) mai ştiu eu ce! Printre ei, era şi Oanţă cu-al lui Song

“Era un mare adept al muzicii corale, era foarte bun la aranjamentele de voci de spate şi era un perfecţionist. Iar pe scena avea o forţă, dirija fiecare voce, aveai senzaţia că te fixează şi dacă te vedea căzut pe gânduri, numai din ochi te făcea să îţi revii… - Ducu Bertzi

...Prin luna septembrie, imediat dupa începerea anului şcolar, a fost pus un anunţ de participare la o preselecţie în cadrul Şcolii Populare de Artă, pentru înfiinţarea unui nou grup vocal sub bagheta celui ce a fost Oanţă. Ceva mă-ndemna să mă duc la preselecţie – dorinţa de a cânta într-un grup condus de Mihalea. Era o persoana de la care aveam ce învăţa, era un om cu o experienţă foarte mare în ale scenei. Ca să nu mai vorbesc că... era vorba de un grup ce avea să conţină foarte multe persoane, era vorba de un grup unde puteam învăţa ceea ce-nseamnă cântatul pe foarte multe voci. La data şi ora fixate, m-am înfiinţat la sediul din Cosmonauţilor. O mare de oameni aştepta începerea selecţiei. Am aşteptat, m-am înfiinţat în faţa lui, m-a ascultat şi… am fost admis! Aşa a-nceput aventura grupului Bazar’89.



La început asta a vrut. Un grup care să conţină… 89 de persoane. Numai că… o parte au abandonat, şi nu am mai rămas decât ceva mai mult de 40. Dar, pentru cine are cunoştinţe muzicale, să faci să cânte la unison 40 de persoane pe cât mai multe voci, nu-i un lucru tocmai la-ndemâna oricui! Să nu uitam însă că era vorba de Mihalea. Experienţa lui în ceea ce priveau grupurile cu foarte multe voci, îşi spunea cuvantul. Repetiţiile: ore-ntregi de cântat, separate pe fiecare voce-n parte, la final intrarea în sala de repetiţii a tuturor componenţilor pentru interpretarea cântecului. Atunci începea… Nebunia! Atunci auzeai… Întregul! Întregul din care tu nu erai decat o “părticică”. O părticică care dacă lipsea, nu mai era un TOT!

“Două dintre cele mai importante calităţi ale Song-ului erau frumuseţea interioară şi spiritul de echipă, fără de care nu se poate. – Ioan Luchian Mihalea

...La sfârşitul anului, a avut un spectacol cu colinde de crăciun împreună cu grupul Song la Teatrul de revistă. Am fost invitaţi şi noi să asistăm la concert. Ne-am aşezat frumuşel în sală. La un moment dat, am avut surpriza să nu-i mai auzim cântând doar pe ei. Scena se contopise cu publicul. Toată lumea cânta. În sală erau şi foarte mulţi “foşti” componenţi ai grupului care nu-şi uitaseră “vocile”.
Aceasta era forţa lui. Forţa de a te face să cânţi sub bagheta lui dirijorală, bucuria de a face acest lucru…

“ Muzică, dans, poezie, tinereţe, prospeţime. Posibilitatea de a ieşi din atmosfera zilnică şi de a intra într-o zonă a artei în care mă pot juca mai mult. Nu e cel mai bun mod de a petrece timpul liber, dar merită! Muzică plus distracţie, cât mai nebuneşte cu putinţă. O familie de-a dreptul extraordinară! O boală de care n-ai vrea să te mai vindeci niciodată. – câteva definiţii ale membrilor Song

...După doar 2 luni de repetiţii, într-o bună zi a venit şi ne-a anunţat că în doar 1 săptămână vom cânta pe scena Teatrului C. Tănase – sala Victoria. Şi… aşa a fost! Oanţă era genul de om căruia nu-i trebuia decât un impuls. Nu pot să nu-mi aduc aminte prin ce emoţii am trecut, atât eu cât şi colegii mei. Majoritatea aveam ceva experienţă de scena dar… ceea ce făceam împreuna cu Oanţă era ceva nou pentru fiecare dintre noi. Prima ieşire a fost un success. Apăruse un nou grup coral. Un grup care nu avea nimic în comun cu Song-ul. Era Bazar! Bazar ’89…

Oanţă ne făcea să râdem. Era o atmosferă extraordinară. Scotea din noi tot ce era mai bun. Se enerva la repetiţii, dar nu înjura. Doar gesticula. Venea după noi la toaletă să vadă dacă fumam… - Adina Mihalea

...Într-o zi la repetiţie, în timpul unei pauze, eram împreună cu câţiva colegi în spatele scenei. Ne ascundeam întotdeauna acolo pentru a trage o ţigară pe fuga în timpul pauzei, ori pentru a bea o sticlă de vin. Ne-am trezit cu Oanţă peste noi. Ne prinsese asupra faptului. El care era total împotriva fumatului. Cu zâmbetul pe buze, ne-a "drăcuit" pînă nu a mai putut. L-am poftit şi pe el la o "gură de vin", dar… el nu bea decât şampanie! La urmatoarea repetiţie… am băut şampanie. Astfel că în momentul în care ne-a prins la ţigara obişnuită din timpul pauzei, nu ne-a mai putut refuza şi a trebuit să împartă cu noi sticla de şampanie.

“Un pic de nebunie. … Noi am lansat moda comuniunii reale cu publicul. Îi transmiteam direct trăirile, emoţiile. Asta provenea din plăcerea extraordinară de a sta unul cu altul, împreună, de a ne bucura de ceea ce făceam. Oanţă se contopea cu muzica, prin toţi porii lui răzbătea talentul. Dupa repetiţii, membrii grupului Song mergeau împreună să mănânce împreună. Nu erau prea multe opţiuni pe vremea aceea. Ajungeau fie la Athenee Palace, fie la Grădina Icoanei… - Doina Matei Pocorschi

“ O persoană extrem de tonică, extrem de energică, şi întotdeauna pusă pe cântat şi pe glume. – Ioan Gyuri Pascu

...După repetiţii, plecam la plimbare prin Herăstrău împreună cu el, sau ne plimbam pe Magheru unde dacă vedeam pe cineva vorbind la telefonul public, ne aşezam imediat cu toţii la coadă în spatele lui. Vă imaginaţi ce însemna să vorbeşti cu cineva la telefon şi să te trezeşti cu o coadă-n spatele tau de... 30 de persoane! Câteodată, mergeam la "o bere" la Cina, iar o dată s-a întâmplat să mergem la cofetaria din Nan-Jing. Chiar dacă era ora închiderii sau pe unde intram nu prea erau mese libere… pentru Oanţă totul avea o rezolvare. Ştia să te-nveţe să faci totul cu plăcere… Ştia să te-nveţe să îmbini utilul cu plăcutul. Cui putea să-i treacă totuşi prin minte, să organizeze o petrecere a “prostului gust?… O petrecere la care toţi cei invitaţi trebuiau să vină îmbrăcaţi cu pantaloni evazaţi şi cu cămăşi portocalii, la care să se asorteze o cravată verde crud. Toată lumea trebuia să vină cu ţuică şi cu brânză sau slănină ambalate frumos în hârtie de ziar. Dar… acesta era Mihalea!



La-nceputul anului ’90, la o repetiţie ne-a comunicat că urma să cântăm în 2 săptămâni pe scena Sălii Radio, într-un spectacol transmis în direct la Televiziunea Romana, alături de Radu Gheorghe. Zis şi făcut! Se-ntâlnise cu Radu Gheorghe, acesta tocmai ce terminase o melodie şi Oanţă ce s-a gândit… Hai să o punem în scenă cu tine alături de grupul meu. După doar 2 săptămâni de repetiţii, am cântat alături de Radu Gheorghe, în direct. Înaintea noastra cântase Angela Similea...

Eu am murit…

” Eu am murit. Cum? Încă n-aţi aflat
Că de acum eu nu mai sunt pe ştat?
Şi nu v-a spus vecina de la trei
Că nu mai vin la mine-n vizită femei?
Că m-aţi văzut trecând la pâine, e exclus…
Nu se mănâncă pâine acolo unde-s dus.
Sau că eram la coadă, la benzină?!
Nu cred. Pe drumul ăsta, nu circulă maşina.
Pe stradă spuneţi că m-aţi observat?
Era-ntuneric şi m-aţi confundat!
Şi cum de nu e în ziare anunţul?
Iertaţi-mă e clar…
Credeam că nu e cazul şi-acolo să apar!
Dar ce! Vă-nchipuiţi că-mi era greu
Să dau o sută din salariul meu?
Şi-afar’ de asta, eu sunt un proscris…
Se pare că… M-am sinucis…
Cântam, şi-aţi spus că nu e bine
Şi-atunci mi s-a făcut ruşine,
Dar nu oricum… Mi s-a facut ruşine
De nu am mai ieşit pe străzi cu tine!
Prietene, esti singurul din lume
Ce ştie ultimul meu nume…"

Ioan Luchian Mihalea (n. 16.12.1951 – m. 30.11.1993)

duminică, 24 iulie 2011

CERT…itudine







De-acolo de sus...
Încă o stea...

A apus!


Amy Winehouse... sau „Cronica unei morţi... Mult prea aşteptate!”





Că-şi va frânge gâtul... era deja o CERTitudine. Ce nu se ştia... era doar momentul! Droguri şi alcool, o combinaţie fatală pentru stelele ce ajung să strălucească, o combinaţie mortală pentru vedetele ce „ard mult prea rapid” ajungând să se consume înainte de vreme. Singură ajunsese să afirme că va muri „de tânără”. Astfel, a reuşit să completeze panteonul celebrităţilor ajunse la 27 de ani, sau mai altfel spus... vârsta fatidică! În acest club „membrii de onoare” muzicieni sunt:


Jimi Hendrix – Decedat în toamna anului 1970, în urma unei combinaţii fatidice dintre somnifere şi mult... vin!

Janis Joplin – Tot în 1970, tot undeva-n zilele de toamnă, s-a stins şi Janis. La ea cauza morţii a fost o supradoză de heroină.

Jim Morrison – La nici 1 an după cei doi monştrii sacri de mai sus, moare şi Jim Morrison liderul celor de la The Doors, cauza „oficială” fiind probleme cu inima. Neoficial însă... 


Kurt Cobain – Liderul trupei Nirvana... după multe combinaţii de alcool cu droguri, după multe depresii, trecut fiind prin lupta cu dependenţa de heroină... a sfârşit prin a se sinucide. Prin împuşcare!



Lista celebrităţilor decedate la această vârsta este cu mult mai mare şi poate fi găsită în „Club 27”.

Blestem... sau Fatalitate?