sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Aventurile unui român într-o Românie pe care nu a vrut să o părăsească...








Am crezut!
Am crezut în România mea, am crezut în poporul român şi în capacitatea lui de adaptare, am crezut în dorinţa sa de schimbare, am crezut...!
Mai cred?


Revoluţia română m-a prins ca angajat într-un atelier de confecţii metalice al unei intreprinderi bucureştene. Lucram cu drag şi spor..., pentru al ţării viitor luminos. Îmi plăcea ceea ce făceam. Dintotdeauna m-am mândrit cu lucrurile „ieşite” din mâna mea. Niciodată nu mi-a fost ruşine de meseria ce am practicat-o, chiar dacă de multe ori am fost nevoit să ajung acasă ba murdar de praf de grafit amestecat cu ulei sau vaselină, ba de vopseluri sau alte grunduri. Am avut şi o vorbă cu care sunt de acord, chiar şi în zilele de astăzi:
„Ruşine trebuie să-i fie nu celui ce îşi câştigă pâinea într-un mod cinstit, ci aceluia care fură, jefuieşte, tâlhăreşte ori omoară!”
În acele vremuri, de se întâmpla să merg de-a lungul Dâmboviţei alături de cineva, îi puteam arăta plin de mândrie zonele de gard, ce erau lucrate şi de mâinile mele. Dacă aş intra şi acum în fabrica unde am lucrat, sunt ferm convins că aş mai găsi câte ceva din lucrările la care am luat parte, chit că de la plecarea mea din acel loc, au trecut mai bine de 20 de ani. Mai există un loc care are ceva la care am lucrat cu mândrie: Cimitirul Eroilor! A fost modul nostru, al atelierului din care am făcut parte, de a ne arăta recunoştinţa faţă de cei ce şi-au jertfit viaţa pentru un crez, pentru un ideal. Am crezut în viitorul luminos al intreprinderii. Am crezut că odată cu schimbarea regimului, intreprinderea noastră, care lucra într-o proporţie covârşitoare pentru export, se va privatiza, iar asta va însemna un trai cu mult mai bun pentru noi, pentru cei ce eram angajaţi şi munceam acolo. Am plecat prin 1992, am plecat la puţin timp după o mineriadă în timpul căreia am fost gata-gata să „mi-o fur” de la nişte mineri cu chipul mai alb ca al pruncului nou născut.
Mediul politic m-a atras dintotdeauna. Am considerat ca partidul poate fi portavocea poporului. Am urmărit tot ceea ce a însemnat fenomenul politic de la (re)apariţia pe scena ţării. Am urmărit trioleta Brucan-Coposu-Raţiu cu o mare plăcere. Fiecare apariţie a unuia dintre personajele acestea a însemnat pentru mine un moment de încântare. Brucan, sau „Oracolul din Dămăroaia”,  a fost omul care a trăit „De la capitalism la socialism şi retur”. Coposu, sau „Seniorul” aşa cum i se spunea, a fost monumentul de integritate ce a îndurat prigoana regimului comunist, şi a înfundat temniţele pentru un crez de care nu s-a dezis niciodată. Raţiu a fost „Lordul” de a cărui valoare, poporul român şi-a dat seama doar după trecerea lui în nefiinţă. Din păcate, cei 3 au murit mult prea devreme, iar prin plecarea lor au lăsat în urmă un gol mult prea adânc pentru a putea fi acoperit de cei rămaşi să facă parte din clasa politică. Am certitudinea că... dacă trecerea lor în nefiinţă s-ar fi produs mai târziu cu... măcar 10 ani, altfel ar fi arătat acum scena politică.
În perioada anilor 1991-1996, nenumărate au fost cazurile în care am fost invitat să plec alături de unul sau altul către zări străine. Nu am plecat! Nu am plecat nici cu al meu cumnat ce a rămas vreme de mai bine de 2 ani jumătate prin Olanda, nu am plecat nici alături de marea majoritate a celor cu care copilărisem în Belgia, nu am plecat nici cu unul din prietenii mei din acea vreme în Italia, nu am plecat nici măcar cu un fost coleg de şcoală în Anglia.
De ce nu am plecat atunci? E foarte simplu!
Am crezut! Am crezut că lucrurile se vor schimba în bine! Apoi, spuneam în acele vremuri:
De ce să plec din ţara mea? Eu nu mi-am văzut ţara mea, şi plec să văd altele? Atunci când voi pleca din această ţară, voi pleca cu bani în buzunar, voi avea de toate, îmi voi permite măcar micile plăceri ale vieţii. Iară asta... se va-ntâmpla doar după ce-mi voi vedea întâi ţara mea! Românica mea! (Ceea ce s-a şi întâmplat!)
Cartierul s-a golit de o bună parte din vecini sau colegi, ori prieteni de o viaţă, eu rămânând ferm pe poziţie. Eu şi credinţa mea într-o schimbare!
Anul 1992, mai are şi o altă semnificaţie pentru mine. În 1992, s-a produs şi trecerea de la statutul de muncitor într-o intreprindere de stat, la cel de lucrător în sistemul privat, cu toate consecinţele ce au derivat din această schimbare. De atunci nu am mai lucrat niciodată în sistemul de stat. Nici nu aş mai putea! S-a mai întâmplat ca de-a lungul anilor să mai lucrez, sau să am de-a face cu „bugetarii”. Câteodată... i-am înţeles, sau... mai bine zis am încercat să-i înţeleg, atunci când mi se plângeau de modul în care sunt plătiţi, ori sunt trataţi. Cine te ţine legat de un servici unde te plângi că salariul este mic? De ce mai stai înţepenit într-un sistem dacă nu eşti mulţumit? Doar de dragul de a avea un servici „sigur”? Ştiţi voi oare ce... şi căt înseamnă un zâmbet oferit celui din faţa ta? Ştiţi voi ce înseamnă pentru un lucrător la „particular” să fie nevoit să-şi piardă câteva ore pentru o nenorocită de ştampilă sau adeverinţa necesară de la Administraţiile Financiare? Cred că singurul mod în care aş mai putea lucra în sistemul de stat..., mi-ar place „să conduc” departamentul de încasare de la Circa financiară de exemplu! Departamentul care este în directă legătură cu plătitorul de taxe şi impozite. Stau, analizez, şi nu pot să nu observ atunci când sunt nevoit să ajung la ghiseele unor astfel de instituţii: Oare... ce înseamnă pentru ei omul ce vine să plătească un impozit... sau o taxă? În mintea lui ştie, în mintea lui înţelege că are în faţă un „client”? Cunoaşte el sintagma: „Clientul nostru... Stăpânul nostru!”? Înţelege el că salariul lui este într-o strânsă corelare cu banii... sau munca prestată? Eu, sincer nu cred! De câte ori m-au purtat problemele pe la diferite ghişee, am întâlnit numai persoane care aveau o atitudine „morocănoasă”, nu aveau nici cel mai mic respect faţă de persoana din faţa lor, iar dacă li se făcea foame... îşi prelungeau pauza de masă... cât mai mult cu putinţă! În cazul în care le faci observaţie, răspunsul nu întârzie: „La câţi bani iau..., de atâta muncesc!”  
Mi-am iubit munca! Nu a contat în ce eram implicat. Eu mi-am făcut conştiincios job-ul. Am muncit cu drag şi atunci când am făcut mobilier sau am amenajat magazine. Am învăţat atunci vopsitorie lemn şi metal, am învăţat ce înseamnă să proiectezi după care într-un final să ansamblezi o piesă de mobilier. Mai apoi, sorţii mi-au purtat paşii către o firmă de distribuţie de papetărie. Acolo am învăţat ce-nseamnă o contabilitate primară, acolo am făcut primele facturi şi am tăiat primele chitanţe pentru banii încasaţi, după care tot pentru prima oară am introdus datele într-un program de contabilitate.
Am crezut în ţara mea, am crezut că valori precum cinstea, onestitatea ori corectitudinea vor fi mult mai apreciate odată cu trecerea anilor. Am crezut munca va fi apreciată şi am crezut într-un stat care-şi apără valorile. Am crezut într-un Guvern capabil de a scoate această ţară dintr-un sistem ruginit, o va curăţa, iar mai apoi va face angrenajul să meargă ca uns.
Anul 1996, a însemnat pentru mine anul începerii ascensiunii mele. Este anul intrării mele în sarabanda vânzărilor. Intrasem cu o viteză teribilă pe turnantă, munceam ca un apucat care pleca marţi dimineaţă la ora 3 sau 4, conduceam, făceam facturi şi încasam, mai apoi livram marfa, până la orele 7 sau 8 seara. De reîntors în Bucureşti..., o făceam vinerea. Dar... o făceam cu drag! Au fost şi „cazuri de forţă majoră”, când m-am aşezat la volan la ora 12 noaptea, şi... m-am reîntors la bază după 28 de ore! În 28 de ore lucrate neîncetat, am condus şi am livrat marfă! Mi-am iubit munca, mi-am iubit locul de muncă, aşa cum am ţinut la valorile cu care am fost crescut.
„Orice ai face în viaţă..., dacă nu o faci cu plăcere şi cu drag..., mai bine nu faci! Trebuie să fii mândru de ceea ce faci!” – acesta mi-a fost principiul după care m-am ghidat în viaţă.
Am crezut în Parlament, am crezut în Guvern şi în Preşedinţie. S-a mai întâmplat să nu fiu de acord cu câte o decizie, cu câte o hotărâre sau lege. Am crezut într-un Parlament în care cei aleşi luptă pentru cei ce i-au înscăunat. Am crezut într-un Guvern care vrea să scoată ţara din sărăcie. Am crezut într-un Preşedinte care luptă pentru binele poporului său.

Am crezut!
Mai cred?

Apăi... Să mă ierte Dumnezeu..., dar cu ceea ce se întâmplă acuma-n ţară..., încep să-mi pierd încrederea! Cred cu tărie că a sosit momentul unei schimbări radicale de mentalitate! Altfel..., pierduţi pe veci vom fi! Dacă nu vom face ceva să schimbăm această mentalitate..., dacă nu vom eradica „răul de la rădăcină”, ne vom „scălda în continuare într-o mocirlă”! Suntem recunoscuţi mai mult pentru „Sfânta Şpagă” decât pentru „Sfânta Pioşenie”.
Biserica, adânc înrădăcinată în sufletul poporului român, ajunge să fie condusă după principii economice! Acum de cutezi să te duci la o biserică cu lumânări cumpărate dintr-un alt loc, eşti îndrumat să nu le aprinzi pe acelea, şi să cumperi din biserica unde te afli! De parcă morţilor sau viilor neamului tău nu le este luminată calea decât de lumânări produse de patriarhia română. Patriarhia asta... a devenit un MONOPOL. Nu ai voie să arzi decât lumânări d-ale lor, nu ai voie să achiziţionezi alt calendar bisericesc decât cel produs de Patriarhia română! Patriarhia a început să păstorească şi alte aşezăminte, în afara celor monahale. Acum în subordinea Mitropoliilor fiind hoteluri, tipografii, edituri, posturi de radio şi televiziune, mai nou chiar şi spălătorii. Le-au fost retrocedate domenii, acuma au câmpii întinse, păduri seculare sau luciu de apă. În mânăstiri măicuţele lucrează ordonat la războaie de ţesut straie preoţeşti înfrumuseţate cu cristale Swarowsky. Dacă asta înseamnă religia... mai pardon! Nu sunt de acord! Nu sunt de acord ca Întâi Stătătorul Monahal al ţării să fie un om de afaceri! O fi fost el cum a fost..., cel căruia i se spunea Teoctist, dar la el în audienţă se putea duce „de la vlădică... la opincă”! Acuma... Până la Dumnezeu... te mănâncă sfinţii! Ce să cauţi tu un muritor de rând în faţa Mult Prea Fericitului Părinte? Ce ai tu să-i comunici, şi nu o poţi face unui Consilier?
De la Presedinţie la Guvern şi terminând cu Parlamentul, nu vei găsi decât oportunişti. Ajung în fruntea ţării printr-o prosteală pe faţă, iar mai apoi stau liniştiţi şi-şi văd de treabă pentru 4 ani! Pentru că nimeni nu are „cum să-i tragă de urechi”! Drept pentru care, veghează la buna încărcare a buzunarului propriu, chiar dacă asta se face prin sărăcirea propriului popor. Ne-am făcut de râs în lumea-ntregă! Ne-am făcut de râs cu-n Preşedinte mai cunoscut pentru şpriţurile băute prin câte-o crâşmă ţinută de un apropiat al domniei sale. Mai cunoscut prin odraslele sale ajunse-n mari funcţii. O beizadea de Preşedinte ajunsă-n Parlamentul European! Suntem de râsul curcilor! Aia nu ştie să lege 2 propoziţii fără să facă (măcar!) o greşeală gramaticală, iară ea ajunge să fie aleasă de popor... într-o duminică a orbului, a surdului şi a mutului! Un Preşedinte care îşi proţăpeşte metresa în posturi cheie din Guvern. Un Preşedinte care (în)jură să ducă ţara într-u propăşire, iar el o duce către falimentul naţional! Acesta nu poate fi Preşedintele meu! Acestui Preşedinte eu nu-i pot acorda respectul cuvenit!
Unui Guvern ce dă cu bâta-n baltă... ce aş putea să-i urez decât: La... gârlă! Mă uit în stânga..., mă uit mai la dreapta, în speranţa că voi găsi unul... mai de „Doamne ajută”! Niica! Cum e turcul... şi pistolul! Un Guvern de marionete, condus de Păpuşarul Marinar Şef. Deh...! Cine se aseamănă... se adună! Azi promovează o Lege în Parlament, pentru ca mâine să nu poată fi aplicată.
Parlamentul, din păcate... aici este cea mai mare problemă! Pentru că aici se află tribuna de unde orice abatere ar putea fi repede eradicată. Preşedinţia şi Guvernul nu ar putea face nimic fără acordul (şi cu complicitatea) Parlamentului. Îmi este ruşine de alegerea poporului român, mă îngrozeşte culoarea politică a puterii, precum şi a trocului pe care a fost nevoită să-l facă pentru a ajunge să aibă o guvernare stabilă. Un şantaj ordinar spre mulţumirea UDMR-ului şi a Generalilor dezertori. Opoziţia... Vai mama noastră! Câteodată-mi face impresia că... chiar şi în cazul în care ar da jos Guvernul, ei nu le-ar lua locul...! Îmi este ruşine cu un astfel de Parlament, care ratifică tot felul de Legi şi Ordonanţe de urgenţă ce lovesc în artişti, în bătrâni, în mame şi copii. Îmi este ruşine cu un Parlament care, în loc să propună şi să dezbată Legi pe care mai apoi după găsirea celei mai bune formule să le voteze şi să le legifereze, lasă Guvernul să-şi facă de cap şi să-şi impună tot felul de Ordonanţe de urgenţă. Oare ce rol mai are Parlamentul în astfel de cazuri? Doar să legifereze propunerile Guvernului? Îmi este ruşine cu o conducere a ţării care într-un an de criza îşi permite să cheltuiască miliarde pe investiţii ce nu le sunt necesare. Îmi este ruşine cu nişte guvernanţi care „taie” din pensii şi salarii de bugetari, din alocaţiile pentru copii sau pentru îngrijirea copiilor, dar care nu taie şi din ale lor drepturi! Criză este doar pentru o parte a poporului! Ei trebuie să-şi facă plinul! Mai au „un pic de tras” până la viitoarele alegeri parlamentare, iar „după ei potopul”... 
Ministerul de Interne, garant al liniştii poporului în faţa hoţiei şi a criminalităţii de tot felul, a ajuns să „pactizeze cu duşmanul”, să „demonstreze paşnic” şi să arunce cu caşcheta din dotare în gardul Preşedinţiei. În interior, câte o supapă de preaplin mai dă pe dinafară. Astfel, ajungi să mai afli de vajnici purtători ai uniformei care sunt prinşi asupra faptului, cu buzunarele doldora de bacnote inscripţionate cu simbolul EUR, în urma muşamalizării unor cazuri, ori după ce au dat carnete de şofer tuturor analfabeţilor. Aflu că prin Jandarmerie, unul de era şofer..., în urma unui simulacru de concurs, a ajuns în ditamai funcţia de colonel!

Ţara noastă-i toată jefuită, şpaga a ajuns la rang de virtute naţională, peste tot nu vezi cu ochii decât pământuri pustiite ca, după trecerea hoardelor tătăreşti. Totu-i o pârloagă! Românul nu-şi mai permite să muncească terenul, este mai ieftin să nu-l cultive, sau... să-l vândă pe „1 leu şi 10 bani hectarul” unor investitori din Italia, Franţa, ori de prin ţările arabe! De la doctor tu te duci, plicul cu bani trebuie să-l ai pregătit! Pentru doctor! La care se mai adaugă tot felul de medicamente pe care spitalul nu le are în farmacie. Noi, plătim! Plătim asigurări medicale. Totul în astă ţară se reduce la „Sfânta Şpagă”! Unde te duci, tot ce ai nevoie, cu şpagă se rezolvă! Corupţia-i în floare, de la cel mai mic şi până la cel mai înalt nivel.

Totodată... eu cred că ne merităm această soartă! Oare... nu noi i-am votat şi a doua oară? Eu am fost într-o comisie, şi pot certifica că la mine aşa a fost scorul cu PDL-ul şi cu EBA!   

  

Să mai cred în aste cazuri?
Ştiu... una şi bună! Mai stau să văd de se va întâmpla o minune la următoarele alegeri Parlamentare. Dacă poporul nu-şi va arăta dezacordul faţă de aceşti hoţi şi impostori, printr-un vot de neîncredere, voi pleca! Voi pleca în alte ţări unde sunt respectate valori ca: cinste, corectitudine, onestitate, respect faţă de omul din faţa ta, respect faţă de sine. Voi pleca spre alte zări, acolo unde copii şi bătrânii sunt respectaţi, şi nu la gunoi aruncaţi! Voi căuta să mă stabilesc undeva... unde sistemul educaţional cât şi cel sanitar sunt foarte bine puse la punct. M-am săturat să-mi spună „statul meu” că învăţământul este gratuit, iar eu să trebuiască să scot bani cu milioanele pentru un copil de clasa a patra. M-am săturat de un sistem medical aflat în moarte clinică, de spitale unde trebuie să vii cu medicamente de acasă, m-am săturat de mizeria din spitale, m-am săturat să tot dau la „Sfânta Şpagă”! Mie... nimeni nu-mi dă nimic!
M-am săturat să stau la cozi interminabile la Secţii financiare, m-am săturat să fiu „găsit” în anul 2010 cu o regularizare de impozit pe venitul global din 2002, deşi în 2009 mai fusesem verificat şi nu se găsise nimic!!! M-am săturat să mă duc la ANOFM, să stau cu orele în faţa unei uşi în spatele căreia o funcţionară nu are chef să lucreze, iar când după o oră când reuşeşti să-i pui dosarul în faţă..., ea să te sfătuiască să-ţi găseşti de muncă „la negru”!       

Acum... mi-a rămas doar speranţa! Speranţa că la viitoarele alegeri naţia asta atât de bătută de soartă se va fi săturat de atâta bine..., şi va vota în consecinţă!

De nu se va întâmpla aşa... Sincer, Eu vă pup din mers!


În ciclul “Ţara lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:
Pițipoanca Prezidențiabilă 
UDMR 
Marinarul, Guvernul, și... Poporul 

2 comentarii:

orianapascu spunea...

intr-adevar ... nu se va intampla asa. in cazul asta ar trebui sa ne ferim de proverbul "speranta moare ultima" pt ca s-ar putea sa murim noi inaintea sperantei.

Popa's spunea...

Cine poate sti... ce ne mai rezerva viitorul?