joi, 23 iunie 2011

O găleată de Net... Se poate?



În plină criză (existenţială) de reorganizare a ţării, odată înfăptuită reforma învăţământului, odată terminată recalcularea pensiilor militare, într-un moment în care avem motive de mândrie naţională de ne vine să ne strigăm în gura mare bucuria odată aflat „onorantul” loc 1 din Europa în ceea ce priveşte inflaţia în care ne bălăcim, mă trezesc şi eu  fi nevoit să-mi scot un Certificat de Cazier Judiciar.
Dat fiind că nu ştiam ce... şi cum trebuie să fac, am apelat la „Sf. Google” care m-a îndrumat repejor către site-ul DGPMB, loc în care speram să mă lămuresc , dată fiind consultarea directă a paginii Poliţiei Municipiului Bucureşti. Consult pagina cu pricina..., aflu ce documente-mi sunt necesare, mă bucură faptul că mă pot adresa oricărei Secţii de Poliţie a Municipiului, dat fiind că-n acest moment locuiesc în raza sectorului 3... iar în buletin figurez cu adresa în sectorul 1. Prin urmare m-am îndreptat către Secţia 13 Poliţie, secţie pe raza căreia locuiesc.
Ajuns la secţie, intru în camera rezervată Evidenţei Populaţiei. Pe un panou, cât şi deasupra ghişeului, tronează câte un afiş prin care sunt anunţat că nu se pot primi spre preschimbare nici un fel de documente pentru o lună de zile!
Măi... să fie! Cum o mai veni şi asta?
Mă duc la Ofiţerul de Servici, î-l întreb care este cauza acestei situaţii. Aflu cu stupoare că Secţiei de Poliţie 13... i-a fost accesul la net pentru neplată! Dacă până în urmă cu ceva timp poliţiştii puneau „mână de la mână” şi plăteau accesul la net, în urma multiplelor tăieri de salarii nu şi-au mai permis acest „LUX”.
Ce poate face o Secţie de Poliţie în zilele de astăzi fară nici un fel de acces la sistemele informatizate, fara acces la bazele de date cu infractori-infracţionalitate, persoane dispărute, evidenţa populaţiei, ori mai ştiu eu ce alte baze de date necesare unei bune activităţi? Păi... nimic altceva decât să lucreze ca pe timpul „Odiosului şi a Sinistrei sale soţii”.
NOI, locuitorii de pe raza Secţiei 13 Poliţie „Ne Vom Ruga” să nu se-ntâmple cine ştie ce grozăvii în astă perioadă.
Onor Preşedintele nostru, s-a "supărat precum măgarul pe sat” după ce poliţiştii şi-au permis să dea cu caşcheta din dotare-n gardul Cotroceniului. Nu-l interesează de ce au ajuns să demonstreze, pe domnia sa nu-l interesează care sunt lipsurile acestor apărători ai siguranţei populaţiei. Drept pentru care a dictat o reducere masivă de salarii, o reducere majoră de fonduri de la Bugetul de Stat pentru Ministerul de Interne, o reducere de personal angajat. Partea proastă este că această reducere de personal se va face tot din cadrul celor din „Linia întâi”.
Cum le poţi cere acestor apărători ai legii să aibă performanţă în eradicarea fenomenului infracţional atunci când aceştia duc o lipsă acută de tot ceea ce au nevoie. Nu au acces la net, nu au hârtie de scris, nu au carburant, nu au bani pentru înlocuirea pieselor de maşină deteriorate, parcul auto este deja învechit, nemaivorbind de salariile tăiate, nemaivorbind de ajutoarele de hrană sau de banii pentru îmbrăcăminte.

Halal!

În ciclul “Ţara lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:

duminică, 5 iunie 2011

Despre… “prietenie”




Despre... Unde începe, şi unde şi cum se sfârşeşte o relaţie de „prietenie”

Prietenii din copilărie...
Cu mult timp în urmă, undeva prin anii de după revoluţie, într-o vreme când lucram în amenajări interioare în cadrul unei firme de profil, printr-un concurs de împrejurări, s-a întâmplat să fiu contactat deun prieten din copilărie, pentru a mă ocupa de amenajarea a două magazine, unul de pantofi al unei firme spaniole (firmă în cadrul căreia lucra acel prieten al meu), şi unul turcesc al unui producător de blugi, ambele magazine împărţind în fapt un spaţiu din zona „fântânilor” de la Unirea. Cum aceste două amenajări urma să le fac în regim „particular”, am fost nevoit să-mi formez o echipă din oameni foarte apropiaţi mie, prin urmare din prieteni. Cum printre prietenii mei din copilărie există un electrician, un instalator, eu aveam o formare de lăcătus confecţii metalice şi de vopsitor, am reuşit cu uşurinţă să încropesc o echipă de amenajări, la care am mai adăugat încă doi dintre prietenii mei care aveau o altă formare profesională (ce nu avea de-a face cu obiectul acela de muncă, dar care puteau să ofere ajutor oricăruia dintre noi). La finalizarea acestor obiective, conform înţelegerilor îniţiale avute cu persoanele aflate la conducerea acelor magazine, am primit o sumă de bani ce fusese convenită iniţial. Cu banii aşezaţi bine-n buzunare, am adunat „echipa” şi am mers să sărbătorim la o bere finalizarea acelor obiective. Calculul şi împărţeala banilor a venit de la sine. Nu a contat faptul că eu am luat lucrările, nu a contat faptul că eu am luat parte la la conceptul de amenajare, sau că eu am purtat negocierile pentru cuantumul sumei ce trebuia plătite pentru munca depusă, aşa cum nu a contat cine şi cât a muncit în cadrul acelei achipe. Am considerat că am fost doar o echipă de prieteni ce au plecat la o muncă la particular, drept pentru care am decis ca banii să fie împărţiţi „frăţeşte” între noi.   

Prietenii formate din relaţii de muncă
Cu ceva ani în urmă, atunci când ajuns fiind într-o poziţie de conducere, am fost nevoit să-mi formez o echipă pentru a lucra şi a conlucra totodată, m-am decis să-mi aduc lângă mine oameni de care mă legau relaţii de prietenie formate din relaţiile de muncă în cadrul unei firme la care activasem în trecut. Decizia luată fiind, nu mi-a rămas nimic de făcut decât să-i sun şi să le spun că vreau să vorbesc ceva cu ei. I-am adunat pe toţi, le-am spus ce am de gând să fac, le-am pus în vedere în ceea ce consta munca pe care trebuiau să o presteze, precum şi salariul pe care urmau să-l primească pentru munca prestată. După ce au analizat, mulţumiţi fiind de oferta făcută, şi totodată ştiindu-mă ce tip de om sunt..., mi-au răspuns în cor:
-          Cum să nu venim noi Române lângă tine? („Române” - fiind de fapt porecla cu care mă alesesem de la ei atunci când ne cunoscusem)  
S-au strâns lângă mine unul câte unul, în funcţie de cum au reuşit să-şi încheie colaborările pe care le aveau la firmele unde lucrau în acel moment când le-am făcut oferta. Au urmat circa trei ani în care şi-au desfăşurat activitatea lângă mine. S-a mai întâmplat să ne mai şi certăm, poate ne-am mai şi ciondănit..., dar ne-am respectat reciproc orice s-a întâmplat.
Apoi, a venit o perioada mai grea, o perioadă în care produsele ce le comercializam nu mai erau aşa de căutate, dat fiind că ţara trecea printr-o perioadă „grea”, iar acestea nefiind produse de strictă necesitate..., erau lăsate la urmă pe lista de achiziţii a cumpărătorilor. Au fost dintre ei unii care au venit şi mi-au spus franc că nu se mai ajung cu banii, că au rate de plătit... Le-am spus atunci că nu am posibilitatea de a le mări salariul în acel moment, date fiind vânzările nu tocmai bune, am fost de acord ca în cazul în care-şi vor găsi locuri de muncă mai bine plătite să ne despărţim la fel de prieteni.
O parte dintre ei au plecat „spre zări mai bune”, la firme „care erau pe val”, o parte dintre ei au rămas alături de mine chiar şi în acele clipe nu tocmai foarte bune. Am păstrat legătura în continuare cu cei plecaţi, au mai venit pe la noi, am mai schimbat câte o impresie, ne-am mai împărtăşit între noi idei şi sfaturi.
Cum se întâmplă şi-n viaţă, la fel s-a întâmplat şi în cadrul societăţii la care activam, astfel că după o perioadă de cădere, a urmat o perioadă de urcare pe val, moment care a coincis cu invitaţia la nunta unuia dintre cei ce „plecaseră către zări mai bune”. La nunta lui, am avut o masă formată doar din gaşca noastră, a celor ce formasem o echipă, a prietenilor de servici. Am mai schimbat câte-o vorbă cu ginerică, m-am interesat de cum îi mai merge la firma unde lucra, iar acesta mi-a spus că-i mergea... din rău în mai rău. Cum tocmai eram în căutarea unui om pentru postul de Director vânzări pe Bucureşti, nu am stat prea mult pe gânduri şi i-am propus acest post. Ştiam că era o poziţie pe care putea face faţă, ştiam că mă puteam baza pe el, astfel că i-am făcut oferta chiar atunci... înainte de „tortul miresii”. După cele câteva zile petrecute de el în „luna de miere” alături de proaspăta sa soţie, s-a dus să-şi încheie socotelile cu al lui angajator, şi la nici o lună de la momentul ofertei mele, s-a reîntors alături de mine. Am format o echipă de conducere alături de el până când... printr-un concurs de împrejurări, eu am decis să mă retrag din acea firmă. Chiar dacă am plecat de acolo, am rămas cu sufletul la acea firmă, loc în care „am crescut” în ierarhie, loc în care mi-am desăvârşit cunoştinţele.
Am lăsat în urmă o echipă „formată şi crescută” de mine, am lăsat în urmă o echipă loială firmei, am lăsat în urmă o echipă pe care te puteai bizui în orice moment, doar să ştii cum să-i iei, cum să le vorbeşti, ştiut fiind faptul că a conduce o echipă de vânzări este unul din cele mai grele lucruri, omul de vânzări fiind prin excelenţă un om cu o personalitate foarte mare, un om cu idei ce le doreşte puse în practică pentru a avea rezultate cât mai bune.
Au plecat însă unul câte unul, după ceva mai bine de 1 an jumătate, odată cu aducerea unui nou Director de vânzări, om ce a venit cu o nouă concepţie, cu un alt stil şi o altă manieră de lucru...

„Prietenia” dintre 2 colegi de facultate
Ne-am cunoscut acum 5 ani la facultate. Cum eram apropiaţi ca vârstă, ne-am alăturat uşor, iar prietenia noastră s-a legat în barul facultăţii în timpul pauzelor... la o cafea. Apoi, odată cu trecerea timpului, odată cu parcurgerea celor 3 ani de facultate, am ajuns să ieşim împreună la câte un restaurant sau cafea, să discutăm vrute şi nevrute, să schimbăm opinii. Chiar şi după terminarea facultăţii am păstrat legătura, ne sunam din când în când, ne mai spuneam off-urile şi impresiile. În urmă cu ceva mai bine de un an, i-am găsit un spaţiu pentru dezvoltarea afacerii pe care o păstorea, în eventualitatea pe care şi-o dorea... de a deschide un al doilea punct de lucru. A venit, l-am dus să vadă spaţiul respectiv, i-a plăcut, moment ce a coincis de fapt şi cu oferta venită de la el:
-          Spaţiul îmi place! Am banii de investiţie, singura problemă pentru mine în acest moment de decizie, este faptul ca nu are cine să-mi administreze acest spaţiu. Dacă te bagi tu..., s-ar schimba datele problemei! Aş avea un om de bază aici, aş putea distribui într-o bună parte Bucureştiul...
Neştiind domeniul respectiv..., nelucrând nici măcar o zi, în plus având pe rol câteva tranzacţii importante, l-am refuzat politicos. După un răgaz de câteva zile luat de amândoi pentru a analiza atât eu cât şi el datele problemei, ne-am întâlnit iarăşi la o cafea şi un pahar de vorbă. Până la urmă... proiectul nu s-a realizat, el nedorind să investească într-un spaţiu pentru care nu avea un om de incredere la gestionare, iar eu.. la rândul meu neputând lăsa din mână o tranzacţie pe care o vedeam a fi finalizată (dar care... datorită venirii crizei nu s-a mai concretizat).
Anul acesta, ştiind că-mi căutam un loc de muncă, mă sună într-o zi, întrebându-mă dacă mai este valabilă a mea căutare. Oarecum surprins la auzul acelei noi propuneri venite din partea lui, i-am spus că întâmplarea face că tocmai „bătusem palma” cu un importator de jucării pentru a mă alătura echipei lor de vânzări. Deja trebuia să-mi încep activitatea la ei... A rămas totuşi stabilit să ne vedem seara la o cafea şi să mai vorbim de una sau alta.
În seara aceea, ne-am văzut într-un mall bucureştean, mi-a spus că mă vrea lângă el, dat fiind faptul că trece printr-o perioadă nu tocmai bună, dat fiind că are nişte probleme de sănătate care... Mi-a zis ce-şi doreşte de la mine, mi-a zis ce-mi poate oferi. Pentru început era vorba despre o activitate lejeră mult sub capacităţile mele, dar care odată ce „prindeam din mers” bucătăria firmei, urma ca implicarea mea să fie cu mult mai mare. Într-o primă fază programul meu de lucru nu ar fi fost mai mare de 4 sau 5 ore, reprezentând doar distribuţia efectivă şi aprovizionarea pentru a doua zi. După ce am aflat ceea ce mă interesa într-o primă fază de la el, i-am cerut un răgaz de o săptămână pentru a-mi analiza decizia.
În acest timp mi-am început activitatea la firma de jucării, firmă în cadrul căreia plecam tot după un palier inferior, de la munca de jos, dar la care dacă îmi „puneam pe masă” viziunea de dezvoltare pe care urma să o am în urma urmăririi şi analizării activităţii, iar aceasta coincidea cu ceea ce-şi dorea Managerul.., urma să mă înham la un Proiect pe care să-l duc la îndeplinire.
După săptămâna lucrată la acea firmă, după ce am întors pe toate feţele faptele şi vorbele celor alături de care lucram, după ce am văzut ce... şi cum stau lucrurile, am ajuns la concluzia că problemele existente sunt foarte mari, personalul angajat nu era tocmai de cea mai bună factură, iar în mare parte acest lucru se datora şi faptului că aceştia erau plătiţi şi foarte prost pentru munca prestată...
Toate acestea au condus în fapt către luarea deciziei de a mă alătura fostului coleg de facultate, loc unde puteam rămâne doar până când îmi găseam o variantă mai bună, sau puteam rămâne alături de el în cazul în care-mi plăcea ceea ce făceam.
Am mai avut o ultimă rundă de discuţie cu el, i-am spus că tocmai datorită faptului că suntem „prieteni” nu concep să-mi facă favoruri, şi... dacă tot vin alături de el, nu voi veni pentru a lucra 4 sau 5 ore, ci îmi voi începe activitatea de dimineaţă, urmând să fac si „munca de jos”.
Numai că... timpul mi-a dovedit că... poate era mai bine să rămân la jucăriile mele!
Asta şi pentru faptul că „dacă tot suntem prieteni”... pot să trag pe tine până nu mai poţi! Ba mai mult... pot să ţi-o trag şi la gioale! Timpul a reuşit să-mi arate o altă faţă a prieteniei lui, o faţă suspicioasă, o faţă a unui om ciufut care una zice... şi alta face! Un om care spune astăzi ceva, iar a doua zi cu totul altceva. Un om căruia totu-i pute, un om căruia nu-i place să-şi recunoască sau să-şi asume greşelile...
La nici 2 săptămâni de la începerea activităţii mele alături de el, am avut prima rundă de discuţii aprinse. I-am tras atunci un prim semnal de alarmă. Pentru o perioadă, a dat semne că ar fi tras învăţămintele necesare. Numai că... pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii firmei, mi-a mai adus „un ajutor”. A mai luat un om să facă distribuţia la o parte din firmele pe care le făceam eu cu maşina lui. Pentru ca împărţeala să fie echitabilă... mie mi-a lăsat cel mai greu client, client la care nici nu „mai pica” nimic, dar la care existau tot felul de cerinţe, iar lui i-au rămas firmele mai mici, locuri unde nu exista un „dressing code”, nu avea foarte mult de livrat, locuri de unde îşi mai şi adăuga câte ceva la fiecare comandă... pe lângă salariu.
Şi... pentru ca totul să fie şi mai „echitabil”, eu făceam şi aprovizionarea în continuare după ce terminam de livrat, eu veneam cu 3 sau 4 ore înaintea lui la servici, iar la bani... Stupoare! Aveam să aflu din gura lui că primeşte aceiaşi bani cu mine! Hai că... înţeleg că omul vine cu maşina personală, dar... ceva parcă nu-i în ordine! Mi-a sunat a ceva gen... „Unu’i cu mălaiu’, altu’i cu futaiul!”, unde mai pui că mi se trăgea de la un „prieten”.
Am avut o discuţie cu el în care mi-am exprimat dezamăgirea, iar el... l-a dat afară pe cel chemat mie-n ajutor pe motiv că a făcut atmosferă în firmă! Iar salariul... nu a fost nici pe departe cel pe care-l luam şi eu, că mi-a spus aşa... doar ca să se laude! Degeaba i-am spus că nu mi se pare normal felul în care procedează, degeaba i-am spus felul în care văd eu lucrurile, degeaba i-am spus felul în care cred că se poate dezvolta în aceste perioade nu tocmai bune afacerea, degeaba i-am readus în memorie discuţiile dintre noi de la momentul luării deciziei mele... Degeaba i-am spus că eu nu pot lucra în aceste condiţii!

Joia ce tocmai a trecut, în loc să mă duc imediat ce am terminat distribuţia la cumpărături, m-a chemat la sediu. Am mers „pe gol” din Iancului până în zona pasajului Basarab, fără să mai fac cumpărăturile undeva în drum, fără să-mi închei activitatea odată produsele descărcate în magazie. Acolo..., dacă tot m-am reîntors la bază, puteam să mai fac un client căruia-i făcea în mod normal distribuţia, client aflat în zona Aeroportului Băneasa. Şi... dacă tot ajungeam în zona Băneasa puteam face cumpărăturile de la Sellgros. Ce să mai vorbesc de faptul că-mi dăduse legitimaţia..., eu nu m-am uitat la ea şi am constat când am ajuns la casă că era legitimaţie de Metro, iar eu eram în Sellgros! Noroc că m-am încadrat cu banii rămaşi de ziua anterioară..., pentru că-mi dăduse pentru cumpărături numai bonuri de masă, în condiţiile în care ştia foarte bine că la Sellgros nu primeşte bonuri de masa! Ce mai conta? A rămas ca restul produselor pe care nu le cumpărasem eu..., să le cumpere el urmând să le aducă dimineaţa.
Atunci când se mai întâmpla să plec acasă direct după ultima livrare, şi să fac aprovizionarea la unul din Hypermarket-urile din apropierea locuinţei mele, ştiam că a doua zi TREBUIE să fiu la prima oră dimineaţa cu cumpărăturile pentru a fi pregătite „produsele” în timp util de livrare.
Numai că... vineri a venit pe la 10, şi cu „o falcă-n cer şi c-una în pământ” a început să tune şi să fulgere că nu am gata... nimic! (Asta în condiţiile în care „materia primă” era la el în portbagaj!)

...

Pentru ultima dată i-am spus că nu mi se pare firesc cee ce se întâmplă, şi că-n aceste condiţii colaborarea noastră se încheie! A urmat o discuţie aprinsă de circa 20 min între noi, a „încercat” să mă acuze de „şantaj”, numai că l-am (ne)liniştit spunându-i ca de fapt... de era vorba de şantaj însemna că vreau să mai rămân şi doresc să „câştig” ceva de la el, iar decizia mea spunea foarte clar că despărţirea noastră este definitivă, raporturile mele de muncă încheindu-se chiar în acel moment, urmând să dispar din viaţa firmei lui la fel de brusc precum am apărut.
A fost prima experienţă neplăcută alături de o persoană pe care o credeam prietenă. Probabil... acelaşi gust amar îl are şi el după această experienţă. Eu pentru că nu mă aşteptam la o astfel de comportare din partea lui..., el cu atât mai mult, după o aşteptare a mea de cca 2 ani, după ce a „reuşit” să mă convingă, s-a ales în nici 3 luni de zile cu un prieten(?) mai puţin.  



În loc de concluzie:
Prietenie şi colegialitate sau Raporturi de munca Şef-Subaltern o utopie? Pot coexista amândouă?
În mod cert... nu! Nu este o utopie!Contează doar... ce-i leagă, contează doar felul în care gândesc prietenii ce se unesc în raporturi de muncă, contează foarte mult personalitatea fiecăruia, aşa cum contează şi puterea de a face compromisuri.
Contează ca cel ce are funcţia de conducere „să nu tragă pe spuza lui” tot, să păstreze respectul convenit, să aibă raporturi corecte şi cinstite faţă de subalternii prieteni, pentru că în cazul dezamăgirii oricărei părţi, inevitabil relaţia de prietenie se va rupe... Aşa cum „Şeful” îşi doreşte un subaltern care să-i fie alături în momentele grele, să sară din pat şi la 3 dimineaţa de este nevoie..., la fel şi „Subalternul” are nevoie de recunoaştere din partea şefului, recunoaştere ce TREBUIE să fie atât verbală cât şi materială.


 În ciclul “Trăirile lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:
EU