miercuri, 27 iulie 2011

Fost-am lele ce am fost...

 

Incursiune prin "Cutia cu amintiri"... 

De mic copil..., mi-a plăcut „să mă produc” pe scenă. Prin „bunăvoinţa ursitoarelor” mele, am fost un copil cu „voce”. La şcoală fiind, am activat în corul şcolii, sau câteodată la câte-o serbare de sfârşit de an. Mai apoi, odată cu intrarea la liceu, am activat pentru o scurtă perioadă în „trupa” liceului, o trupă ce ataca ritmuri rock, o trupă cu care am cântat la „Balul bobocilor”. După schimbarea liceului, mi-am schimbat „gaşca”. Am pătruns într-o gaşcă în care 3 dintre cei ce aveau să-mi devină buni-prieteni cântau la chitară. Uşor..., uşor..., am ajuns să ne vedem în fiece seară, să cântăm melodii din repertoriul acelor vremuri, ba... „la capătul blocului” (locul nostru de adunare din fiece seară), ba... pe dealul din parcul IOR, sau vara pe malul lacului Cernica.


 Mai târziu, după ce perioada liceană „a apus”, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să studiez „canto-muzică uşoară” în cadrul Şcolii Populare de Artă la clasa doamnei profesor Mirela Vlad şi a profesorului corepetitor Viorel Gavrilă, iar mai apoi a lui Marin Stângă. Am pătruns astfel într-o nouă etapă a vieţii mele artistice, am trecut într-o perioadă de „profesionalizare” a calităţilor mele artistice. Săptămână de săptămână, vreme de 3 ani buni, am urmat cursurile de canto. Aşa am putut să realizez faptul că între modul meu „nativ” de interpretare şi modul în care trebuia abordată o piesă era diferenţă mare. Acolo am putut descifra tainele unei partituri, acolo a fost locul unde am descoperit „Istoria muzicii clasice”, acolo a fost „prima scenă” pe care „m-am produs” în calitate de „artist liber-profesionist – în devenire”.


De prin anul 2 de studii, am început să particip şi la Concursurile inter-judeţene de interpretare, fără a câştiga însă decât... experienţă! Dat fiind că în acea perioadă „concuram” şi pentru intreprindere (unde lucram) la „Cântarea României”, beneficiam de „scoatere din producţie” şi zile libere atunci când plecam la festivaluri, mai ales că de obicei trebuia să fii în oraşul de participare de marţea, iar premierea şi revenirea în capitală se făcea tocmai... duminica. Aşa am ajuns să „bifez” pentru 3 ani la rând festivalul „Stelele Cetăţii” de la Deva, aşa am ajuns să cunosc zona Sf. Gheorghe (Covasna)  - loc unde se desfăşura festivalul „Nufărul de la Reci”, aşa cum am ajuns să interpretez pe scena din Rosiorii de Vede.


 Tot prin anul 2 de studiu, aveam să-l cunosc pe cel ce a fost Gil Dobrică. Îmi plăceau câteva melodii din repertoriul domniei sale, l-am „abordat” la barul unde cânta în acea perioadă, iar domnia sa m-a îndrumat să iau legătura cu Freddy Negrescu, inginerul de sunet al celor de la Electrecord. Acest moment a culminat cu intrarea mea în studioul de înregistrări de la Electrecord pentru suprapunerea vocii mele pe câteva piese (renumitele pozitive pe care unii fac play-back). Deja trecusem de la scena Şcolii Populare, la scena Cadei de cultură a Ministerului de Interne, sau a Casei de cultură a sectorului 4 (actual Clubul Nicolae Bălcescu), locuri unde ne ţineam spectacolele în acei ani.

 Prin anul 3 de studiu l-am cunoscut pe regretatul Ioan Luchian Mihalea sau Oanţă, aşa cum îi spuneau cunoscuţii. Am petrecut o perioadă extraordinară alături de el, am învăţat ce-nseamnă muzica corală, am învăţat ce greu este să cânţi într-un grup vocal, unde trebuie să-ţi faci „partitura” fără a fi influenţat în vreun fel de vocea de lângă tine, perioadă despre care am scris şi într-un post anterior. Alături de Ioan Luchian Mihalea am cântat pe scena Teatrului C. Tănase (sala Victoria) şi la Sala Radio imediat după revoluţie, într-un spectacol transmis în direct la TVR.
Terminarea Şcolii Populare de Artă a însemnat şi susţinerea examenului şi luarea „Atestatului de Artist Liber-Profesionist”, cu alte cuvinte... am devenit un „cântăreţ cu patalama”, diplomă în baza căreia „puteam fi plătit la adevărata mea valoare”.
 În acea perioadă am început să cânt muzică grecească alături de cea ce-mi fusese profesoară de canto în cadrul şcolii. A însemnat o nouă perioadă artistică, o perioadă în care am avut o repriză de cântat într-un spectacol pe scena Sălii Polivalente în faţa a peste 3.000 persoane, am ajuns să cânt în faţa Excelenţei Sale Ambasadorul Greciei la Bucureşti  (la Ambasada Greciei, cu ocazia Zilei Naţionale), am fost într-un turneu de „şuşanele” în localităţi apropiate Bucureştiului, alături de Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Nae Lăzărescu şi Cristina Stamate.        
Am preferat să stau cât mai deoparte de tot ceea ce însemna fenomenul NBC (nunţi-botezuri-cumetrii), considerând că-n acel caz nu aş face altceva decât „prostituţie muzicală”...

...

În loc de încheiere:
Toate-au fost bune şi frumoase până-ntr-un anumit „punct”! Exact cum spune vorba aia... bătrânească: „Ce frumoasă-i viaţa de artist..., Noaptea vesel..., Ziua... Trist!”, la fel şi-n cazul meu. A fost o „perioadă” „agitată” din viaţa mea, o perioadă artistică condimentată cu multe nopţi pierdute, o perioadă de „petreceri” alături de alţi „colegi de suferinţă într-ale cântării... şi alte balerine” de după cântări.
Numai că... într-un final a ajuns să-mi repugne toată acestă viaţă agitată. Dacă spectatorii-mi dădeau „beţia scenei”, culisele îmi ofereau faţa nevăzută a acestui fenomen. Puse-balanţă, pe-un taler am pus „părţile frumoase”, iar pe celălalt le-am aşezat „pe cele mai puţin frumoase”. 
 Am lăsat „balanţa” liberă, am făcut o analiză, mi-am „revăzut” activitatea, şi am încercat să „văd” mai departe în timp. Deoarece ceea ce am „văzut” acolo... am spus:

GATA!
...şi am dispărut, fără a mai privi înapoi!

PS – Ne spunea odată Ioan Luchian Mihalea...:
       -      Scrie presa de bine de voi? Este perfect!
-          Scrie de rău? Tot este bine! Înseamnă că vă bagă în seamă, deci sunteţi în prim-plan.
-          Tot ceea ce vreau să vă spun eu... Ştiu că vă place să decupaţi articolele din presă une sunteţi   menţionaţi, ştiu că fiecare dintre voi are acasă câte o cutie în care păstrează fotografii din activitatea scenică.
-          Sfatul meu este „să aruncaţi” această cutie în spatele şifonierului, astfel încât să nu puteţi ajunge la ea. Şi... să nu o mai scoateţi de-acolo decât pentru a o arăta copiilor sau nepoţilor! Pentru că... tot privind la fotografii şi recitind la ceea ce au scris în presă despre voi, nu faceţi altceva decât „să vă faceţi rău singuri”! Viaţa merge înainte!
 


În ciclul “Trăirile lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:
   





Niciun comentariu: