miercuri, 18 aprilie 2012

D’ale românilor...



Românisme-n Turism pe Valea Prahovei în zona Rucăr-Bran



Cu ceva ani în urmă, pe când românii doar ce descoperiseră plăcerea turismului rural, iar pensiunile îşi făceau apariţia în peisajul montan, îmi găsisem un astfel de loc bun de relaxare în Bran. O pensiune modestă pe-atunci, dar care avea o poziţie foarte bună, o poiană tocmai bună pentru joaca copiilor, unde mai pui că la limita proprietăţii susura liniştitor un pârâu, iar în spatele pensiunii se-nălţau falnic ca nişte străjeri munţii... Gazdele... oameni primitori! Nu ştiau cum să-ţi facă toate poftele, tot timpul încercând sa ne-mbie cu mâncăruri munteneşti, cu tot felul de brânzeturi produse la stâna ce o aveau sus la munte. Cum aveam câte-un weekend mai liber fugeam la Bran. În concediu, iarăşi măcar câteva zile le petreceam acolo. Iar vara..., imediat ce copii luau vacanţa, îi trimiteam acolo împreună cu a mea soacră, pentru a-şi petrece toată vacanţa.

Îmi plăcea tare mult acolo, mai ales că an de an, vedeam cum afacerea lor creşte, cum a mai apărut încă o pensiune pe terenul lor, chiar dacă pentru asta au trebuit să mai renunte la o bucată bună din poiană. Deja afacerea era extinsă, numărul clienţilor era într-o continuă creştere deoarece se bucurau de o reputaţie bună. Astfel, gama de clienţi s-a diversificat, iar de la clasicii turişti de weekend, au trecut în faza următoare, fază în care pensiunea era din ce în ce mai des asaltată şi închiriată de către companii, întru relaxarea angajaţilor, ori pentru susţinerea de team-building.
Anii au trecut, condiţiile erau cu mult mai bune decât atunci când descoperisem locaţia, turiştii invadaseră zona, iar pensiunile apăruseră-ntre timp... mai ceva decat ciupercile după ploaie.

Ceva m-a făcut să renunţ la a mai merge acolo...    

În primul rând, cel mai mult a contat faptul că fiind deja considerat „de-al casei”, sau ca un membru al familiei, puteam sta-n orice cameră. Astfel, am ajuns să primesc de fiece dată numai dintre camerele „de rezervă”, chiar daca mai erau la dispoziţie şi altele cu mult mai bune. La sala de mese..., eram rugat să ajung numai la anumite ore, fiind astfel obligat să-mi fac programul după cum era disponibila aceasta.
Apoi, în al doilea rând, nu-mi place industrializarea turismului rural. Odată cu industrializarea turismului rural din zona Rucăr-Bran, numărul turiştilor a crescut, dar... s-a dus şi liniştea locului, acesta fiind invadat de tot mai mulţi manelişti ori alţi petrecăreţi.
Am renunţat la zonă deoarece aceasta nu-mi mai oferea petrecerea unor clipe plăcute, nu-mi mai oferea relaxarea atât de necesară după o săptămână de lucru intens. De altfel..., am renunţat total să mai merg acolo, am preferat să merg în zone cât mai îndepărtate de civilizaţia mitocănească care a invadat Valea Prahovei, chiar de acest lucru a însemnat să parcurg chiar şi 200Km în plus.
Am renunţat totodată să mai merg de fiece dată-n acelaşi loc, pentru a nu mai deveni „membru al familiei”, pentru a nu mai fi considerat „de-al casei”. Aşa cum eu nu mă târguiesc la plata serviciilor oferite de către aceştia, îmi doresc să beneficiez de ele la cel mai înalt standard. Mi-aş mai dori ca-ntr-un final „stelele” sau „margaretele” de pe firmament chiar să-nsemne ceva pentru deţinătorii de locaţii, iar aceştia să-şi dorească încontinuu să îmbunătăţească serviciile, şi să nu mai existe nici măcar unul care să spună: „Lasă bă că... merge şi aşa!
  

Niciun comentariu: